Cine s-ar fi gândit că un virus poate fi un examen de viață?

Privesc lumea din jur și simt că parcă s-a tras cortina și a început apoi un nou spectacol. Pare un film, dar e chiar viața mea de zi cu zi. Mă întreb cum am ajuns aici, doar eu cu mine, captivă în gânduri, cu probleme existențiale, cu emoții, ținută ca într-o cutie, o cutie a Pandorei. O cutiuță în mintea mea în care acum chiar am prilej să fac o selecție, o ordine mai bine zis, un bilanț al tuturor lucrurilor pe care le-am făcut, le fac și, dacă voi trece acest examen al vieții cu brio, a tuturor lucrurilor pe care le voi face.

E o perioadă în care citesc mult. Și înainte citeam, dar nu atât de profund ca acum. Simt o sete de căutare a esențialului, caut explicații în cărți, încerc să cuprind tot ce se întâmplă în lume. Zilnic caut pe internet fel de fel de noutăți de ordin medical, științific, soluțiile găsite la nivel global, atât în mediul academic, cât și politic… Însă cel mai mult ce mă frământă în această izolare este înstrăinarea de oameni, eu așa o simt, zilnic. Totul mă lasă în cumpănă. Atunci mă duc la raftul cu albume, privesc pozele și, măcar pentru câteva ore, retrăiesc momente dragi din viața mea. Chiar mă transpun acolo, o dată cu fiecare imagine, mă regăsesc în diferite puncte din viață. E o senzație inedită, fantastică, o bucurie dintr-un gest atât de simplu pe care nu l-am făcut până acum cu atâta pasiune.

Izolarea e un prilej oportun pentru introspecție, însă statul acasă devine după un timp monoton, chiar dacă încerc mereu să mă țin ocupată cu diferite treburi casnice. Suntem ființe sociale, iar dorul de familie și de prieteni devine arzător. Astfel, telefonul mi-a devenit cel mai bun și apropiat camarad, spun asta cu greu…

De fapt, cine este regizorul care ne-a pus acest rol în spinare? Scenografia pare la fel pentru toți, pentru mine, pentru tine, pentru el, ea… fiecare stăm în propria carapace. Mă simt liberă teoretic să fac ce doresc în confortul de acasă, să ascult o muzică bună, să vizionez un film, să fac exerciții fizice, să răsfoiesc reviste, dar chiar și cu toate acestea cumulate, mă doare acea lipsă de a avea oameni în jur, îmi lipsește acea stare de a fi „eu” cea sociabilă și dinamică, înconjurată de semenii mei, de a trăi în mijlocul lor, cu bune, cu rele… Simt cum se deschide un gol în suflet pe care caut, așa cum trebuie să o facem cu toții, să-l umplu. Uneori, pentru a mă transpune în starea aceea de libertate interioară, îmi pun două picături de parfum în palmă și, simțind frumosul miros, îmi șterg complet din minte ce profesie am, unde locuiesc, devin un simplu om al planetei, toate din jurul meu diluându-se în van. Avem fiecare ustensile la îndemână. Putem găsi bucurie, dacă încercăm cu adevărat, în cele mai mici și neînsemnate lucruri. Mirosul aburilor de cafea, gustul ciocolatei, amintiri frumoase la care putem să reflectăm, ba chiar putem face exerciții de relaxare, de meditare… Pentru că nu avem de ales, trebuie să ne impunem să trecem examenul acesta al vieții cu brio.

Știți că este probabil unicul examen la care absolut nimeni nu poate trișa, e un examen real, pe bune, fără fițuici, fără răspunsuri preexistente? E un examen cu noi înșine, esențial pentru sănătatea atât fizică, cât și mentală. Un examen în care trebuie să ne redescoperim, să înțelegem ce anume ne poate face fericiți printre lucrurile mărunte, care înainte ne păreau poate neînsemnate și nu le acordam atenție.

Doina Inklovits
Psiholog, psihoterapeut